Ce putem afla despre fericire de la Socrate? Cum și-o închipuia marele filosof? Credea el că oamenii pot fi fericiți? Mai întâi, aflăm că standardele sale în această materie erau foarte înalte; după Socrate, abia găsind înțelepciunea am putea găsi fericirea. Dar el însuși le-a găsit pe ambele?
Dacă cercetăm dialogurile socratice, vom conchide că în dobândirea înțelepciunii, eminentul filosof așa și n-a atins o destinație, un țel final (τέλος); el n-a pus capăt întrebărilor și nedumeririlor, prin urmare, nici fericirea nu i-a fost pe deplin accesibilă.
Socrate recunoaște indirect acest fapt în discursul său de apărare; fiind condamnat la moarte, el le spune judecătorilor că își așteaptă sfârșitul cu maximă curiozitate, fiindcă „dincolo” va avea parte de discuții mai captivante și mai înțelepte decât „aici”, printre cei vii. „Iar dacă a muri înseamnă să pleci de aici în altă parte și dacă sunt adevărate cele ce se spun – cum că acolo se află toți cei care au murit –, atunci ce alt bine ar putea fi mai mare decât acesta, judecătorilor? (…) În ceea ce mă privește, aș muri de bunăvoie de nenumărate ori dacă așa stau lucrurile, fiindcă mi-aș petrece minunat vremea acolo” [i], declară filosoful.
După ce înșiruie numele marilor eroi și înțelepți ai antichității, morți de mult, Socrate precizează: „Să vorbești, să fii împreună cu ei acolo și să-i iscodești ar fi într-adevăr o fericire(!)”, adăugând apoi că „cei de acolo sunt mai fericiți decât cei de aici”. Încheierea discursului e monumentală: „Dar acum e timpul să plecăm: eu ca să mor, iar voi – ca să trăiți. Care dintre noi se îndreaptă spre un bine mai mare nu știe nimeni altcineva decât Zeul”.
Înțelegem din aceste fragmente că Socrate nu-și considera împlinită pofta de înțelepciune, că e avid de o cunoaștere la scara eternității și că, de fapt, nu-i consideră fericiți pe toți cei care rămân vii în urma sa, fiindcă ei sunt văduviți de înțelepciunea care se concentrează dincolo, în „viața de apoi”.
Dacă Socrate n-a atins culmea înțelepciunii, cine ar putea pretinde că a făcut-o? Și cine ar putea pretinde că e fericit în parametrii formulei socratice? Căci de nefericiți, după evocarea sa, e plină Atena, și cu atât mai mult e plină lumea.
[i] Fragmente citate din „Apărarea lui Socrate”, traducere de Francisca Băltăceanu // Platon. „Dialoguri socratice”. Humanitas. București. 2015.
Articol realizat de Dorian Furtună.
Ți-a plăcut articolul? Atunci înscrie-te în comunitatea Espresso Filosofic. Primești primul cele mai recente articole și perspective despre filosofie.
