Etimologia fericirii – ce explică sensul inițial al cuvântului

La originile sale, cuvântul „fericire” însemna un fel de noroc orb, o soartă zâmbitoare. Aflăm că românescul „ferice” provine din latinescul felix, cu un sens polivalent: „norocos”, „de succes”, „de bun augur”, „roditor”, „înfloritor”, „prosper”. Latinii utilizau și cuvântul fortuna (fericire, soartă), originar din fors (întâmplare, coincidență). De aici avem în italiană felicita și în spaniolă felicidad.

În franceză se zice le bonheur (fericire), format din adjectivul bon (bun) și substantivul heure (oră/moment) și înseamnă deci „ora cea bună”, „clipa norocoasă”; bonheur e o derivată modificată a latinescului auguri (prevestire bună).

Grecii antici ziceau eudaimonia (ευδαιμονία), ceea ce însemna a fi protejat de un bun (ευ) demon (δαιμονία); acest termen binar echivala la greci cu ceea ce noi numim prosperitate, destin favorabil și… fericire. Adică, pentru fericire era nevoie de un demon protector; frumos, nu? Grecii folosesc pentru fericire și cuvântul ευτυχία, cu sensul de șansă bună. Constatăm că în greacă, la fel ca în alte limbi, fericirea subînțelegea, la originea sa etimologică, o clipă norocoasă, un destin prielnic.

Tot ideea de noroc stă la originea „fericirii” în germană – glück; acesta provine din mai vechiul gelücke, care însemna „potrivit” și este prima dată atestat abia în anul 1160. Este posibil că e înrudit cu olandezul gheluck (noroc); și tot din acest șir de termeni își face apariția englezescul luck. Un alt cuvânt englezesc, happy (fericire), are ca rădăcină mai vechiul hap (întâmplare, șansă), deci iarăși e vorba de un fel de coincidență norocoasă la temelia stării de fericire.

espresso filosofic, fericire

În limbile slave, „să ai fericire” înseamnă să „ai parte bună”; în orice caz, cam acesta e sensul cuvântului „fericire” la ruși. Счастье (fericire) provine de la часть (parte), însemnând și доля (destin, noroc); din protoslavonă – sъčęstь̓je. Se presupune că litera s de la începutul cuvântului face referință la un prefix arhaic, indoeuropean, întâlnit și în sanscrită – su, ceea ce înseamnă хороший (bun, demn). Prin urmare, счастье presupune хорошая часть, хорошая доля, adică „parte bună”, „destin favorabil”.

Înțelegem, așadar, că la antici „fericit” era cel avantajat de hazardul evenimentelor; fericirea era determinată de factorii externi, la fel și nefericirea. S-a produs o mutație psiholingvistică de-a lungul secolelor, prin care ideea de fericire a dobândit o altă conotație (cea de stare mentală), însă cei care primii au utilizat termenul s-au referit în mod clar la noroc, nu la ceva imanent naturii psihice umane.

Acum cu toții ne dăm seama cât de nelalocul lui este mierosul îndemn „gândește pozitiv și vei fi fericit”; e ca și cum ni s-ar spune „gândește pozitiv și vei avea noroc”. Ce aberant și inadvertent.

Apropo, oare nu prin memorarea conexiunii dintre fericire și noroc orb se explică pasiunea unora pentru diverse loterii și jocuri cu miză financiară? Nu e asta o expresie la zi a unei minți arhaice, care tot nu încetează să vâneze un destin fericit?…

Articol realizat de Dorian Furtună.


Ți-a plăcut articolul? Atunci înscrie-te în comunitatea Espresso Filosofic. Primești primul cele mai recente articole și perspective despre filosofie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *