Ce bravo este Ivan Turgeniev; a reușit să dezvăluie caracterul iluzoriu al fericirii printr-o simplă și elegantă figură de stil, printr-o analogie pe înțelesul oricui: „Fericirea e ca sănătatea – o ai atunci când n-o observi”. Deci, realmente, fericirea nu o simți nicicând: știi când nu este, dar nu știi când este. Ce magie… Exact ca moartea în formulările epicuriene: când ești tu, nu-i moartea, când este moartea, nu mai ești tu (prin urmare, să nu-ți fie frică de ea).
Se cuvine totuși un amendament la comparația de mai sus: dacă sănătatea (precum boala și moartea) poate fi confirmată prin parametri fiziologici concreți, cu fericirea acest truc de laborator nu funcționează; fericirea este indiscernabilă prin vreo metodă de diagnostic (dacă trecem peste senzațiile de plăcere și emoțiile de bucurie, care țin de alt registru, mai cotidian, al trăirilor umane).
Aici apare însă o altă întrebare firească: de ce ne pare uneori că am trăit cândva, pe vremuri, fericirea? Unul dintre răspunsuri e la suprafață: timpul înnobilează trecutul. Peste ani, peste decenii, vremurile de altădată ne vor părea mai însorite, oamenii mai sinceri, luptele mai drepte, muzica mai sufletistă, părinții și bunicii erau în viață, iar noi, evident, eram mai tineri și mai sănătoși. Toate aceste impresii luate împreună creează un nimb auriu în jurul anilor rămași în urmă.
Există și un alt răspuns, mai sofisticat. În psihosociologie e cunoscut principiul Pollianney (inspirat din povestea omonimă a unei cărți publicate în 1913), când noi în mod subconștient încercăm să vedem partea bună a lucrurilor, utilizăm pentru diferite circumstanțe etichete pozitive și această înclinație se profilează mai ales în privința trecutului. Altfel zis, la nivel subconștient avem tendința de a percepe trecutul ca fiind mai pozitiv, ni-l amintim mai roz decât a fost el în realitate, de aici rezidă închipuirea că am fost fericiți atunci. E o acomodare psihică subtilă cu realitatea altfel prea supărătoare.
Efectul fericirii percepute post-factum e bine redat în minunatul cântec francez Il est où le Bonheur, în care Christophe Maé se întreabă unde-i fericirea, pe care a tot căutat-o în diferite ipostaze, ca într-un final să-și dea seama că fericirea „era acolo”, a fost odată, dar n-o observase. De fapt, n-o observase fiindcă nici n-o simțise ca atare (trăirile sale de moment erau simple emoții ale tinereții), iar impresia postumă despre fericire a fost nu altceva decât o iluzie psihologică, așa cum se întâmplă în cazul celor mai mulți dintre noi.
Fericirea poate fi doar închipuită, nu și trăită; e mereu la timpul trecut și nicicând la timpul prezent. Sau, parafrazându-l pe Bodhidharma, încercarea de a apuca fericirea e ca încercarea de a apuca spațiul; ea are un nume, dar nu are o formă; nimeni nu știe exact cum arată. Ne putem crea numai imaginea amintirii despre ea…
Articol realizat de Dorian Furtună.
Ți-a plăcut articolul? Atunci înscrie-te în comunitatea Espresso Filosofic. Primești primul cele mai recente articole și perspective despre filosofie.