Tot așa cum un curcubeu devine neinteresant peste cincisprezeze minute după apariția sa pe cer, „fericirea” care durează mai mult de-o săptămână plictisește. O plăcere sau o bucurie care și-a atins pragul de sus al satisfacției provoacă suprasaturație și desensibilizare; se creează loc și așteptări pentru altceva.
În Epopeea lui Ghilgameș se povestește cum o curtezană, fiică a plăcerii, a fost trimisă pentru a-l îmblânzi pe sălbaticul Enkidu, un bărbat vânjos și crunt, care trăia printre fiarele din pădure. Șase zile și șapte nopți o stăpâni Enkidu pe fiica plăcerii, până se transformă într-un om capabil să discute, să asculte, să înțeleagă. Așa a fost îmblânzită bruta. Sexul l-a civilizat. Pentru o scurtă vreme însă…
Odată împlinindu-și poftele, Enkidu s-a încăpățânat să revină la fiarele sale din pădure și numai promisiunile ademenitoare ale curtezanei îl conving să viziteze Urukul, orașul mândrului Ghilgameș, acolo unde va schimba o peripeție cu alta, pentru a-și simți împlinite noi și noi capricii ale firii.
Nici maratonul sexului, nici confruntarea cu Ghilgameș, nici lupta cu fiorosul Humbaba – nimic dintre aceste isprăvi nu-i aduc în final fericire lui Enkidu (după cum nu-i vor aduce nici lui Ghilgameș), fiindcă orice plăcere și orice izbândă este circumscrisă momentului înfăptuirii sale, iar orice salt al emoțiilor va fi urmat, ineluctabil, de o plonjare în plictis și lehamite.
Post coitum omne animalium triste est, spuneau latinii cu doza lor de ironie și cinism, iar psihologii au reușit să confirme existența unei tristeți postcoitale (post-coital tristesse) la un număr important de indivizi, măcar o dată-două ori în viață. Sunt și cazuri, mai rare, ce-i drept, când sexul provoacă stări intense de anxietate și depresie, dar chiar dacă trecem peste aceste excepții vrednice de compătimire, constatăm că până și pentru cei mulți sexualitatea e cu plusuri și minusuri, e un traseu al încercărilor și erorilor.
Majoritatea absolută a amatorilor de plăceri trupești vor recunoaște că sexul este regele clipei, nu și farul existenței umane. Amintirea aventurilor recente sau de cândva poartă în sine un fad ecou al satisfacțiilor trăite, aventurile ne pot mulțumi orgoliul, dar nu stau la temelia dispoziției noastre de azi sau de mâine; ele trec pe transversala, nu pe diagonala vieții.
Un curcubeu peren ne-ar plictisi ochiul, un curcubeu episodic, din trecut, nici măcar nu ne mai bucură; ce morocănoși suntem. Omul a moștenit un mecanism cognitiv care banalizează orice și pe oricine, care transformă până și marile surprize ale vieții într-un dat prozaic; e un mecanism care face aproape imposibilă fericirea trăită non-stop, sau, mai exact, oricare formă de fericire înțeleasă psihofilosofic.
Articol realizat de Dorian Furtună.
Ți-a plăcut articolul? Atunci înscrie-te în comunitatea Espresso Filosofic. Primești primul cele mai recente articole și perspective despre filosofie.
