Dacă nu e fericire, atunci ce e?; se întreabă ba unii, ba alții. Ce simt eu când îmi revăd mama, când îmi îmbrățișez copilul care-mi zâmbește, când descopăr că iubirea este reciprocă, sau când primesc un premiu pentru activitatea mea, în fine, când stau întins(ă) pe plajă, fără griji și cu marea la călcâie? Cum se numește starea aceea, oare nu e o stare de fericire?
Nu. E altceva. La mijloc stau niște instincte sau nevoi profunde pe care tocmai le-am realizat, iar realizarea lor e însoțită de emoții deosebit de intense, emoții care constituie un fel de recompensă neurofiziologică. Noi reacționăm în mod automat (în sens biologic) la stimulii și evenimentele care declanșează motivații lăuntrice, ne produc plăcere, ne oferă o stare de mândrie.
Asemenea experiențe țin mai curând de instinct-terapie decât de fericire; e un mod de împlinire instinctuală, de hrănire a unei necesități, altfel zis. Ulterior, când experiența se încheie, intensitatea emoțiilor va scădea odată cu îndepărtarea (sau banalizarea) stimulilor și doar amintirea acelor clipe ne mai mulțumește o vreme, ca un efect de halou al actului consumat. Deci, este antrenat aici un substrat instinctiv și emoțional elementar; bucuria trăită a fost expresia unui sentimentalism organic, nu a unei mitice fericiri.
John Bowlby, celebru pentru studiile sale despre teoria atașamentului, relata că zâmbetul unui copil este un stimul atât de puternic, încât „vrăjește și înrobește mamele”. În opinia lui Bowlby, zâmbetul copilului vine ca o recompensă pentru faptul că mamele îl iubesc și îl îngrijesc. Totodată, pentru mamă, zâmbetul copilului e o confirmare a îndeplinirii cu succes a instinctului ei matern; zâmbetul copilului este și declanșator al comportamentului matern instinctual, și răsplată pentru realizarea acelui comportament.
Evoluția, prin selecția naturală, a avantajat consolidarea acestor reacții: de zâmbire din partea pruncului, de alăptare și îngrijire din partea mamei, fiindcă acei prunci care zâmbeau erau atent îngrijiți și supraviețuiau, iar acele mame care reacționau prompt la necesitățile și încurajările copilului, își transmiteau genele prin urmașii bine crescuți.
E pură etologie aici, cu minime deosebiri față de giugiulelile pe care le putem vedea în relația mamă-pui la alte specii de primate, la alte mamifere în general. Vreți să numiți aceste reacții – „de fericire”? N-aveți decât, dar de ce să etichetăm atât de pretențios niște mecanisme biologice răspândite de-a lungul clasei mamiferelor?
La fel stau lucrurile cu multe alte gesturi și reacții pe care noi le considerăm exclusiv umane și ne grăbim să le atribuim distinsul calificativ de „momente fericite”. Și animalele se bucură (simt plăcere neurofiziologică) atunci când își reîntâlnesc o rudă apropiată: ați urmărit vreodată reacția vițelului care-și întâmpină seara vaca venită de la pășune?; sau veselia unor câini care se joacă? E vizibilă satisfacția acelor animale care primesc acceptul partenerului de sex opus, sau care obțin un rang înalt în grupul lor, sau care, pur și simplu, își permit odihna într-un loc confortabil și securizat, care le oferă o stare de kaif; animalele au și ele bucuriile lor, inclusiv plăcerea relaxării trupești.
La unele concluzii asemănătoare, aproape etologice, a ajuns și Arthur Schopenhauer, pe calea cugetării filosofice: conform acestuia, cele mai firești, mai naturale și mai accesibile stări emoționale sunt și cele la care trebuie să aspirăm, fără a ne complica în concepte sofisticate, precum fericirea, care mai mult ne împovărează inutil psihicul. El însuși recomanda veselia (spre surprinderea celor care-l consideră filosoful pesimismului), ca pe una dintre formele cele mai naturale de a ne simți bine.
Schopenhauer scrie: „Veselia, în schimb, este un câștig sigur. Și, întrucât își dobândește valoarea exclusiv din prezent, ea reprezintă binele suprem pentru niște ființe a căror realitate are forma unui prezent indivizibil între două timpuri infinite. Dacă ea este bunul care le poate înlocui pe toate celelalte fără a putea fi înlocuit la rândul său de vreun altul, ar trebui să alegem obținerea acestui bun în detrimentul oricăror alte aspirații”. O scurtă odă veseliei! Și pare a fi mai onestă filosofic și mai pertinentă psihologic decât oricare altă odă adusă fericirii.
Articol realizat de Dorian Furtună.
Ți-a plăcut articolul? Atunci înscrie-te în comunitatea Espresso Filosofic. Primești primul cele mai recente articole și perspective despre filosofie.
One thought on “De la instinct la Schopenhauer: o explicație a „momentelor fericite””
Fantastic articol! Cred că ar trebui citit de toată lumea. Ba chiar și de psihologi, am găsit confirmarea că fericirea e ceva diferit de mulțumire sau veselie. Din punctul meu de vedere fericirea nu durează niciodată mai mult de câteva secunde, e un impuls. Mulțumirea poate dura atâta timp cât ai obiectul care te satură.