Filosofie altfel

Kaiful care ne lipsește

Rusescul kaif (кайф, кейф) e un cuvânt de proveniență arabă (turcii spun keyif), cu sens de toropeală dulceagă, de odihnă în oaza răcoritoare; e un fel de dolce far niente. Potrivit Koranului, cei dreptcredincioși vor avea în Rai o stare de permanent kaif.

Dostoievski a descifrat kaiful ca fiind o stare de beatitudine (состояние блаженной неги); iar Cehov scria: Când eu kaifuiesc pe canapea… (Когда я кейфую на диване…). Kaif este ceea ce simțim pe plajă, la o ceașcă de cafea, fumând un trabuc sau în momentele de lenevie de vacanță.

Până la secolul vitezei, oamenii profitau mult mai des de momentele de relaxare blajină și de kaif; ei prețuiau ritmul încet al vieții, spre deosebire de contemporanii noștri, de noi toți, care am fost educați social în spiritul grabei, aflându-ne în permanentă competiție, cu piciorul pe accelerator. Această filosofie contemporană a succesului s-a dovedit a fi extrem de nocivă pentru psihicul nostru și pentru echilibrul emoțional; ne-a transformat în nevrotici și în maniaci workaholici, ne-a făcut să uităm de satisfacția firească trăită de bunicii și străbunicii noștri – de satisfacția scăldatului în timp, a îmbrățișării cu clipa, a traiului lent, fără a fi forțați să trecem în galop peste orele, zilele și anii vieții.

Ca să știm să trăim în kaif, nu în sufocanta accelerație, ar trebui să redescoperim vechile tradiții, să ne amintim de cum savurau clipa oamenii cu doar câteva generații în urmă, de cum se relaxau boierii din secolul XIX, cei care știau să prețuiască darurile vieții într-un mod mai aristocrat decât noi. În superba lucrare Patimă și desfătare, sociologul român Constanța Vintilă-Ghițulescu, descrie dulcea sastiseală [plictiseală]de care se bucurau iubitorii de confort în secolul XIX. „Divanul, narghileaua, siesta, cafeaua, sastiseala, taifasul, tabietul fac parte dintr-un ritual dulce și sfânt al unei elite ce se așază cu mișcări lascive pe sofa”, relatează autoarea.

Iată un alt fragment evocator: „Timpul curge altfel, timpul aparține trupului și plăcerilor infime ale vieții, timpul aparține sastiselii (…) Iar sastiseala se transformă într-o adevărată instituție în care timpul se risipește cu folos, la taifas pe divan, cu boierul trăgând din ciubuc și sorbind din cafea, fără dorința de a-și schimba vreodată tabietul”. Nobilii vremurilor de demult găseau în relaxare maxima plăcere trupească și sufletească, ei preferau să se refugieze de tumultul lumesc în confortul conacului, renunțau adesea la zaiafeturi [chefuri]și sindrofii de dragul desfătărilor pe care le puteau obține în tihna casei, la o masă cu prietenii sau în vreo plimbare cu familia în umbra grădinii. Ei știau mai bine decât noi să trăiască în kaif.

Să nu credem că acest kaif e un atribut exclusiv omenesc; gândiți-vă numai la kaiful unui hipopotam tolănit într-o băltoacă în plină amiază, sau la kaiful unei pisici întinse pe sobă pe timp de iarnă (sau pe orice timp)… Nu e fericire rafinată aici, ci o pură expresie a unei necesități fiziologice înfăptuite la timpul și locul potrivit. E o stare perfect naturală, dar de care oamenii de azi au cam uitat; spre deosebire de strămoșii noștri, spre deosebire chiar de aborigenii inconștienți de fuga vremii, noi avem parte atât de rar de acea stare a scăldatului în timp, încât o idealizăm atunci când o gustăm, uimiți, numind-o fericire…

Articol realizat de Dorian Furtună.


Ți-a plăcut articolul? Atunci înscrie-te în comunitatea Espresso Filosofic. Primești primul cele mai recente articole și perspective despre filosofie.

Please follow and like us:
error4
Tweet 20
fb-share-icon20

One thought on “Kaiful care ne lipsește

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *