Spovedania lui Tolstoi sau eterna căutare a omenirii

Cu siguranță o parte dintre voi, la fel ca mine și ca alții înaintea noastră, s-au întrebat care este sensul vieții și cum îl putem găsi, în cazul în care avem dificultăți în a identifica unul. Cu toate acestea, dacă citești acest articol, ținând cont de profilul vizitatorilor Espresso Filosofic, viziunea ta, la fel ca a mea, se oprește undeva la experiența a 30 de ani, cu o marjă de generală de plus-minus 10 ani. Cum vom gândi peste 10, 20, 30 de ani? Mi-e greu să răspund la această întrebare, dar vă pot spune cum a gândit cunoscutul scriitor rus Lev Tolstoi, din tinerețe până la apusul vieții, acesta fiind măcinat de o întrebare fundamentală: care este sensul vieții?

Cartea Spovedanie, Lev Tolstoi, Editura Herald, 2016, prezintă o scurtă istorie a tumultului interior simțit de scriitorul rus. Crescut în spiritul credinței ortodoxe, Tolstoi constată cu stupoare, din tinerețe, cum structura morală a celor auto-declarați credincioși este de o natură îndoielnică, depărtându-se încet-încet de credință și dedicându-și eforturile auto-perfecționării, indiferent de domeniu.

Rememorând, cu durere, perioada tinereții, Tolstoi declară: Am ucis oameni în război, i-am provocat la duel ca să-i ucid, am pierdut la cărți, am risipit roadele trudei mujicilor, i-am omorât, am trăit în desfrânare, am înșelat. Spre surprinderea sa, însă, faptele sale primeau laude, motiv pentru care în perioada timpurie a carierei de scriitor, propriile vicii căpătau viață prin intermediul personajelor special zămislite după tiparul tânărului Lev Tolstoi. Călătorind în străinătate, apoi revenind în Imperiul Țarist, Tolstoi și-a întărit credința în rolul său de formator, de învățător, deși, în propria accepțiune, totul era o farsă, învățătura sa nefiind bazată pe cunoștințe, ci doar pe imaginea de formator pe care și-o făurise și care îi era alimentată de societate.

Tolstoi, Espresso Filosofic, Herald

A urmat apoi căsătoria, activitatea literară a continuat, averea a crescut, însă, la un moment dat, o întrebare necruțătoare a încolțit: De ce, acel de ce rece, necruțător, care, cu siguranță, ne-a vizitat pe fiecare dintre noi, mai rar sau mai des. De ce ne zbatem zi de zi? De ce alergăm după bani, faimă, succes în carieră sau după o viață liniștită, fericită? La final, noi vom dispărea, iar eforturile noastre vor fi doar acte deșarte care nu vor aduce beneficii nici măcar urmașilor noștri, căci și ei vor avea aceeași soartă ca noi, indiferent dacă ne îngrijim sau nu de ei. Gândindu-mă la gloria pe care mi-o vor aduce lucrările mele, îmi spuneam: foarte bine, ai să fii mai vestit decât Gogol, Pușkin, Shakespeare, Moliere și toți scriitorii din lume – ei, și ce-i cu asta? , iar Tolstoi nu putea să-și ofere un răspuns.

În fața acestui blocaj, scriitorul conchide că singurul răspuns rațional la dilema vieții este sinuciderea – după cum, la ani distanță, Albert Camus reflecta la faptul că suicidul este singura întrebare filosofică demnă de considerat. Ne reamintim, de altfel, și de personajul lui Dostoievski, Kirilov, care a ales calea suicidului pentru a demonstra gradul cel mai mare de libertate al naturii umane. Urmează, apoi, o serie de metafore înșiruite cu măiestrie și referiri la filosofia lui Schopenhauer și la Solomon, personajul biblic, care vin în sprijinul ideii că trecerea în neant este singura fericire a vieții, singurul răspuns rațional la întrebarea referitoare la sensul vieții.

Amânând momentul suicidului, Tolstoi s-a întors către anturajul său – cum fac față cei din jurul său nimicniciei ce îi înconjoară? Fie ignoră subiectul (cei de la care nu ai ce învăța), fie sunt adepți ai filosofiei lui Epicur (cei lipsiți de imaginație), fie își iau viața, fie observă prăpastia în care se află, dar aleg să se târască (cazul său). Totuși, răspunsul nu era suficient de bun. Numai eu și Schopenhauer suntem atât de deștepți, încât am înțeles absurditatea și răul vieții? se întreba contrariat Tolstoi.

Astfel, după un puternic tumult interior, Tolstoi ajunge la concluzia că tot raționamentul său a fost eronat, încercând să găsească cheia unei ecuații care opunea finitul vieții cu infinitul universului, contradicție iremediabilă. Astfel, recurgând la modul de viață al țăranilor și analizând istoria omenirii, Tolstoi ajunge la concluzia că ieșirea din impas este reprezentată de credință, acea cunoaștere irațională a omului care îi conferă propriului finit posibilitatea de a deveni infinit. Totuși, lupta era departe de a fi încheiată – deși eram deplin convins de imposibilitatea existenței lui Dumnezeu (Kant îmi demonstrase[…]), îl căutam pe Dumnezeu. […] Dacă eu exist, există ceva ce cauzează aceasta și o cauză a cauzelor. Iar această cauză a tot ceea ce există este ceea ce numim Dumnezeu ­ – raționament ce ne reamintește de expunerile lui Toma de Aquino și John Scotus.

Iar aceasta nu a fost singura sincopă a procesului de infuzie credincioasă. Călătorind și cunoscând o sumedenie de persoane, Tolstoi se întreabă cum pot exista atâtea religii care pretind, pentru sine, deținerea adevărului absolut și negarea tuturor celorlalte. Fețele bisericești ale tuturor confesiunilor […] nu mi-au spus nimic altceva decât că ei cred că dețin adevărul și că ceilalți greșesc, și singurul lucru pe care îl pot face pentru ceilalți este să se roage pentru ei. În plus, Tolstoi analizează faptele comise în numele religiei, îngrozindu-se de cele constatate.

În fața acestei căutări perpetue, marcată de speranțe și deziluzii, Tolstoi alege, în final, să studieze textele religioase și să se dedice teologiei, păstrându-se la distanță de instituția Bisericii, întrucât, în ciuda unui crez parțial, într-o oarecare măsură autoimpus, credința a reprezentat singura șansă de scăpare din chingile nihilismului. Poziția sa ambivalentă nu a scăpat netaxată, Biserica refuzându-i slujba de înmormântare. Relatarea este plină de emoție, realizată cu simț estetic ridicat, iar suferința autorului iese la suprafață prin toți porii filelor parcurse.

Ceea ce face însă durerea atât de palpabilă este sentimentul comun împărtășit, căutarea unui sens al vieții, într-o lume fără busolă, în care, după cum spunea Sartre, omul este condamnat să fie liber, cel puțin în plan spiritual. Dincolo de răspunsul atribuit întrebării elementare a existenței, drumul parcurs de Tolstoi ne oferă imaginea unui intelectual sceptic, pe parcursul unei vieți aparent împlinite, o imagine pe care foarte puțini dintre noi o pot surprinde din mediul nostru înconjurător. Din acest motiv, deși vorbim despre o autobiografie, Spovedania lui Tolstoi este o adevărată lucrare filosofică, care, în dulcele stil clasic, ridică mai multe întrebări decât oferă răspunsuri (raționale) și care, poate mai mult ca orice, ne învață să căutăm soluții în interiorul nostru la dilemele care ne macină, dincolo de elementele propagate în societate.


Ți-a plăcut articolul? Atunci înscrie-te în comunitatea Espresso Filosofic. Primești primul cele mai recente articole și perspective despre filosofie.

2 thoughts on “Spovedania lui Tolstoi sau eterna căutare a omenirii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *