Paroxismul absurdului

Nu cred că există subiect mai tabu decât sinuciderea. Dincolo de cauzele punctuale care pot îndemna oamenii la suicid, am să mă refer aici la o abordare deosebită a subiectului, din punct de vedere filosofic. Desigur, probabil cei care au recurs la acest act din rațiuni filosofice reprezintă cazuri izolate (sub rezerva faptului că există și aceste cazuri), însă argumentul poate fi catalogat cel puțin interesant.

Albert Camus considera că singura întrebare cu adevărat filosofică în ceea ce privește viața este referitoare la suicid, deși în filosofia pe care o dezvoltă conchide că ecuația vieții poate fi rezolvată doar dincolo de acest act. Camus devine fascinat de subiectul suicidului după ce citește romanul Demonii (îl poți găsi aici), al scriitorului rus Dostoievski, pe care l-am recitit și eu recent, și pe care am reușit să-l înțeleg altfel decât la prima lectură, din urmă cu câțiva ani buni.

În acest roman, din pleiada de personaje foarte fin portretizate, unul iese în mod special în evidență, prin decizia lui rece, pur neemoțională, de a se sinucide, la un moment dat, în momentul în care cei alimentați de o cauză comună vor decide acest aspect pentru el. În cazul lui Kirilov, sinuciderea este dusă la un nivel metafizic. El consideră că omul nu poate trăi în absența lui Dumnezeu, însă constată cu amărăciune că acesta nu există.

espresso filosofic, demonii, dostoievski

În fața acestui fapt împlinit, omul nu are nicio cale de scăpare decât aceea de a deveni propriul său Dumnezeu. Din punct de vedere al filosofiei religiei, Dumnezeu este caracterizat, printre altele, de faptul că este atotputernic, având o voință absolută. Conform viziunii lui Kirilov, alimentată de germenii nihilismului, faptul că omul devine propriul său Dumnezeu nu poate fi ilustrat mai bine decât prin implementarea celei mai radicale decizii, celei care denotă libertatea absolută, în gândire și în faptă. Săvârșind astfel paroxismul absurdului, luându-și viața, Kirilov își imaginează că deschide calea omului către libertatea absolută. Desigur, punerea în practică se dovedește a fi dificilă, din punct de vedere psihic, întrucât acesta recunoaște frica care îl frământă. De altfel, într-unul dintre dialogurile avute, Kirilov argumentează că sinuciderea ar fi pasul pe care l-ar urma mulți dintre oameni, dacă nu ar interveni frica individului pentru ce urmează.

Desigur, viziunea lui Dostoievski nu este întâlnită în cazul actelor de suicid curente din ziua de astăzi. Aici consider că Durkheim realizează o analiză pertinentă, în identificarea principalelor motive care conduc individul la suicid: egoismul (când individul consideră că nu își găsește loc în societate), altruismul (integrarea mult prea puternică – practica unor hinduși de a se sinucide în momentul morții partenerului), anomia (în urma unui eveniment care rupe echilibrul personal), fatalismul (în cazul unei societăți mult prea coercitive). Raportându-ne la perioada în care trăim, anomia și egoismul reprezintă, probabil, cauza principală a actelor de suicid. Iar aici nu este nimic filosofic, este pur și simplu vorba de un echilibru care împinge omul către un gest disperat, care, în orice caz, nu rezolvă problema.

Cu toate acestea, prin opera lui Dostoievski, descoperim cum anumite acte absurde pe care le întâlnim în comunitate pot căpăta înțelesuri, uneori dintre cele mai bizare, în rândul unora dintre semeni, influențați de anomia care caracterizează societatea în anumite momente.


Ți-a plăcut articolul? Atunci înscrie-te în comunitatea Espresso Filosofic. Primești primul cele mai recente articole și perspective despre filosofie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *