Așteptându-și execuția într-o celulă a unei închisori din Roma secolului al V-lea, Boethius a descris caracterul aleatoriu al sorții în ‘Consolarea filozofiei’, rândurile sale dezvăluind un proces de catharsis al unui om confuz și disperat aproape de sfârșitul vieții sale.
În viziunea lui Boethius cursul vieții umane era dictat de Fortuna, o figură divină alegorică cu rădăcini în cultul religios roman. Aceasta deținea o roată gigantică a norocului, de care spiritele oamenilor erau atașate. Prin învârtirea roții, uneori oamenii ajungeau în vârful ei, având o perioadă prosperă, dar apoi venea inevitabil momentul căderii, marcând o perioadă ghinionistă. Totuși, cum alegea Fortuna când să învârtă roata și când să o oprească? La urma urmei, nu era niciun mecanism cauzal sau just în care dorințele sau meritele oamenilor aveau vreo importanță. Contrar principiilor logice, rotația vieții era sub unicul imperativ al capriciilor Fortunei, deseori zeița era portretizată ca fiind legată la ochi sau chiar oarbă. Singura certitudine era că, la un moment dat, roata se învârte, iar omul nu are niciun control asupra vieții sale. Făcând un salt în prezent, meritocrația este cea care guvernează soarta fiecărui om. Poate fi rezumată în câteva cuvinte: “Fiecare primește ce merită, iar omul este în totalitate responsabil de succesul său”. De cele mai multe ori, acest raționament colectiv constituie o sursă de inspirație și un îndemn motivațional pentru a depune efort în vederea îndeplinirii obiectivelor personale.
Totuși, acest aspect pozitiv este însoțit în mod inerent de partea sa întunecată: “Cei care nu reușesc, își merită eșecul”. Factorul aleatoriu este eliminat, de cele mai multe ori, în totalitate: în relația dintre om si obiectivul său contextul se evaporă și totul este simplificat doar la cele două coordonate. Iluzia corectitudinii ignoră complexitatea vieții și neprevăzutul acesteia. Drept consecință, în meritocrație efectele eșecului împovărează individul în totalitate, iar imaginea acestuia se degradează atât la nivel social, cât și personal: devine nevrednic, neputincios. Totuși, ce aport poate avea o anecdotă veche de 1500 de ani în zilele noastre? Lăsând la o parte caracterul teologic, adevărul este că Fortuna, cu alte cuvinte ceea ce exprimă ea – alternanța inevitabilă a norocului și a ghinionului, poate ameliora duritatea mecanismului meritocratic pentru individ. Meritocrația este responsabilă pentru dinamismul cu care omul este dispus să evolueze, dar el are nevoie și de momente de stagnare, în care eșecul poate să fie privit cu mai multa indulgență.
Uneori, putem reflecta asupra faptului că în viață există în mod firesc anumiți factori de necontrolat, care pot fi atribuiți eșecului: de la țara/mediul în care ești născut și materialul genetic, până la familia pe care o ai. Un exemplu care întărește relevanța norocului în viața unui om este copilăria. Din punct de vedere psihologic, aceasta este cea mai importantă perioadă din viața fiecăruia, fiind modelată în exclusivitate de factori care nu pot fi controlați de individ. Este un lucru arhi-cunoscut că experiențele din copilărire își lasă amprenta în mod ireversibil, conștient și inconștient, asupra omului. Combinând aparenta claritate în viața omului a relației dintre cauză și efect împreună cu un factor intermediar al hazardului, obținem un amestec care ne va tempera reacțiile adeseori exagerate și arogante în fața succesului, pregătindu-ne totodată pentru posibilitatea eșecului. Din când în când, să ne amintim că nu suntem unica forță care afectează roata vieții noastre; în orice moment, întâmplările trăite sunt în mare parte dirijate din umbră de către Fortuna, iar indiferent unde s-ar opri, aceasta nu va rămâne blocată. Până la urmă, drumul omului este o pendulare între ascendent și descendent.
Articol realizat de Maria-Diandra Opre.
Ți-a plăcut articolul? Atunci înscrie-te în comunitatea Espresso Filosofic. Primești primul cele mai recente articole și perspective despre filosofie.
One thought on “Raționamentul meritocratic sau una dintre amăgirile secolului XXI”