Întrebarea din titlu m-a preocupat, după ce, în data de 15 aprilie, de Ziua mondială a artei, a ars acoperişul Catedralei Notre-Dame şi s-a distrus un simbol. Iar, după ce s-a mediatizat cazul, ieşind din bula mea, am observat pe lângă suferinţa resimţită de unii oameni, la vederea distrugerii unui simbol al culturii noastre, revolta altora. Revolta lor se datora faptului că, de ce se îngrijorează lumea pentru distrugerea unui obiect şi nu pentru suferinţa şi moartea prin care trec mulţimi neajutorate. Din aceste reacţii, se putea deduce că nu este vorba doar de distrugerea unui simbol, ci de distrugerea a însăşi culturii, pentru care a reprezentat ceva acel simbol monumental.
În continuare, dacă plecăm de la afirmaţia mea referitoare la distrugerea culturii, apare întrebarea în ce sens se distruge cultura? Iar răspunsul vine din definirea omului de către Ernst Cassirer, în cartea eseu despre om. Conform lui, în timp ce animalelor corespunde doar un sistem receptor şi unul efector, omul este în posesia şi sub posesia unui sistem simbolic, trăind într-un univers simbolic. Astfel, plecând de la viziunea lui Cassirer, în acel univers simbolic, obiectele capătă alt înțeles şi se situează deasupra funcţiei lor. De asemenea, Fiinţarea în acest univers se transformă în Homo Simbolicus, care ne îndrumă pe calea civilizării. Însă, reacţiile concetăţenilor şi contemporanilor arată clar că asistăm la r(d)ecăderea animalului simbolic, la condiţia de animal, ce nu poate percepe ceea ce este dincolo de stimuli.
Totuşi, oare acei revoluţionari, care criticau atitudinea fiinţei simbolice, sunt decăzuţi în realitatea proximă sau atitudinea lor se datorează altor cauze? Pe de o parte, la fiinţa simbolică se poate observa transferul obiectelor în universul simbolic, în timp ce „revoluţionarii” pot fi percepuţi ca fiinţe cotidiene, care văd lucrurile ca atare. Pe de altă parte, în urma evenimentelor sângeroase din Sri Lanka se poate observa blocarea fiinţei simbolice, cât şi a fiinţei cotidiene în lumea lor. În cazul fiinţei simbolice, evenimentele erau prea îndepărtate, fiind în afara universului simbolic, în timp ce, în cazul fiinţei cotidiene, evenimentele erau prea abstracte. Astfel, unele evenimente mult prea tragice, unele realităţi prea apăsătoare ale lumii în care trăim se situează atât în afara sferei reale, cât şi a celei simbolice, fiind excluse într-o irealitate proximă.
Prin urmare, singurul pericol nu este cel ce vizează recăderea în realitatea proximă, ci acela de a decădea în irealitatea imediată. Deoarece, cât trăim în realitate, obiectele şi evenimentele pot fi transferate într-un univers simbolic şi poate fi produsă cultura. Dar, dacă refulăm evenimentele şi situaţiile repulsive în irealitatea proximă, acestea nu mai pot fi transferate în nicio realitate, fie simbolică, fie culturală. Astfel, pericolul nu vine din partea celor ce nu pot trăi universul simbolic, ci din partea tuturor ce exclud fiinţarea, într-un univers al nonexistenței.
Articol realizat de Varga Istvan Attila.
Ți-a plăcut articolul? Atunci înscrie-te în comunitatea Espresso Filosofic. Primești primul cele mai recente articole și perspective despre filosofie.
