Pessoa și tristețea pe care nu vrei să o părăsești

Ai simțit vreodată nevoia de a fi nefericit? Cel mai probabil nu. Este în firea lucrurilor să căutăm fericirea, orice ar fi aceasta – suntem, până la urmă, niște adepți ai epicurismului. Cu toate acestea, citind Cartea neliniștirii a lui Pessoa (o poți găsi aici) pătrunzi într-o lume nouă, în care tristețea, melancolia și angoasa sunt gazdele principale – și chiar dacă nu ai dori să te muți în această casă, cu siguranță ai dori să o vizitezi din când în când.

Dacă apreciezi opera lui Cioran, vei găsi delectare în scrierea lui Pessoa. Ce vei găsi în plus însă este un lirism impresionant, care ne reamintește că Pessoa, la bază, este un poet remarcabil. Cartea neliniștirii, un proiect needitat al lui Pessoa, care s-a întins pe toată durata vieții sale artistice și care a apărut post-mortem, îi este atribuită lui Bernando Soares, unul din numele alternative sub care poetul portughez a publicat.

Opera ia forma unui jurnal, care înregistrează gândurile ajutorului de contabil Soares, un personaj banal, măcinat de inutilitatea vieții și de o tristețe molipsitoare. Sutele de fragmente abordează teme diverse, precum:

  • Melancolia și futilitatea
    • Patronul Vasques. Îmi amintesc deja de el la viitor, încercând încă de pe acum dorul pe care-l voi simți atuncea.
    • Nu mi-e dor nici măcar de senzațiile din momentele care s-au dus: ceea ce simți are nevoie de clipa prezentă; odată trecută, întorci pagina și povestea continuă, dar nu și textul.
    • Tot ceea ce se întâmplă acolo unde trăim se întâmplă în noi. Tot ceea ce, dintre lucrurile văzute de noi, încetează să mai existe încetează în noi. Tot ceea ce a fost, dacă l-am văzut pe vremea când era, a fost smuls din noi atunci când a dispărut.
    • Văd totul destrămându-se în viziunea unei raze de soare ce împodobește cu aur o grămadă de gunoi. 
  • Moartea
    • Un fel de pre-nevroză capabilă să exprime ceea ce voi fi atunci când nu voi mai fi îmi îngheață trupul și sufletul. E ca un soi de amintire a morții mele viitoare ce mă înfioară pe dinlăuntru. Într-o ceață de intuiție, mă simt materie moartă, culcat în ploaie, gemând în vânt. Iar frigul pe care nu-l voi simți îmi mușcă, deja de pe acum, inima.
    • Ce altceva e arta decât negarea vieții? O statuie este un corp mort, cioplit să fixeze moartea, într-un material care nu se degradează. Însăși plăcerea, socotită o scufundare în viață, e mai degrabă o imersiune în noi înșine, o distrugere a legăturilor dintre noi și viață, o umbră agitată a morții. Chiar a trăi înseamnă a muri, fiindcă în viața noastră nu trăim nici o zi în plus fără ca ea să devină o zi în minus.
    • Nu plâng pierderea copilăriei mele, plâng fiindcă toate, iar între ele și copilăria mea se pierd. E fuga abstractă a timpului, nu fuga concretă a timpului meu, cea care mă doare în creierul fizic prin recurența repetată, involuntară, a gamelor de la pianul aflat cândva deasupra, teribil de anonim și îndepărtat. E tot misterul faptului că nimic nu durează dintre cele care pisează neîncetat anumite lucruri ce nu ajung să devină muzică, ci rămân doar niște doruri, în adâncul absurd al amintirii mele.
    • Fiecare nouă toamnă care ne sosește se apropie tot mai mult de ultima pe care-o avem, adevăr valabil și cu verile, și cu primăverile; doar că toamna amintește, prin natura ei, sfârșitul tuturora.
    • Chipuri pe care le zăresc în mod obișnuit pe traseele mele zilnice – dacă încetez să le mai văd, mă întristez; și nu au însemnat nicicând ceva special pentru mine, doar că erau simbolul întregii vieți.[…] Mâine va fi rândul meu să dispar de pe Rua da Prata, Rua dos Douradores, Rua dos Fanqueiros. Mâine și eu – suflet care simte și gândește tot acest univers pe care îl constitui eu pentru mine – și eu, da, voi deveni la rându-mi cineva care a încetat să mai treacă pe aceste străzi, cineva pe care alții îl vor evoca vag cu formula ”Ce s-a întâmplat cu el?” Și tot ceea ce fac, ce simt, ce trăiesc se va reduce doar la un trecător mai puțin în circulația cotidiană de pe străzile unui oraș oarecare.
  • Visul
    • A visa înseamnă a-ți mărturisi nevoia de a trăi, substituind viața reală cu viața ireală, ceea ce este o compensare a faptului inalienabil de a dori să trăiești. Ce să însemne toate acestea dacă nu căutarea fericirii? E vreunul care caută altceva?

În această viziune sumbră asupra lumii și vieții, Pessoa utilizează cu delicatețe capacitățile sale lirice, prin formulările oximoronice:

  • Ascult căderea timpului, picătură cu picătură, și nici un bob ce cade nu se aude căzând.
  • Îmi ridic de pe catastiful închis cu gesturi lente ochii obosiți de lacrimile pe care nu le-am plâns.
  • La poștă nu se știa nimic despre scrisoarea pe care nimeni nu trebuia să mi-o scrie.

În pofida stilului de jurnal, cartea nu este tocmai ușor de citit din fragmente mari, Pessoa încărcându-te cu trăirile sale pesimiste și ridicând întrebări asupra sensului vieții și asupra utilității a tot ceea ce întreprindem. O capodoperă a literaturii secolului trecut, Cartea neliniștirii transcende gratiile hârtiei și pătrunde adânc în sufletul uman, relevând angoase și îndoieli care ne însoțesc, conștient sau nu, pe întregul drum pe care îl parcurgem.


Ți-a plăcut articolul? Atunci înscrie-te în comunitatea Espresso Filosofic. Primești primul cele mai recente articole și perspective despre filosofie.

2 thoughts on “Pessoa și tristețea pe care nu vrei să o părăsești

  1. Interesant, chiar captivant și de această dată. Aprecieri.
    Scuze că vin iar cu o mică observație: în limba română, doctrina filosofică moștenită de la Epicur&comp. poartă numele de “epicurism”, eventual “epicureism”, fiind un termen preluat din limba franceză. Variantele “epicurianism/epicureanism” sunt doar niște anglicisme neadoptate (încă?) de dicționarele noastre. Argument complementar: “școala epicureică”, nu “școala epicurianismică”.
    Animat de aceleași bune intenții, cu stimă, I. R.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *