Sartre, libertatea și existențialismul politic

Jean-Paul Sartre (1905-1980) este unul dintre filosofii marcanți ai secolului al XX-lea, acesta fiind cel mai ilustru reprezentant al existențialismului, curent pentru care și Albert Camus este un reprezentant emblematic. Viziunea lui Sartre a fost ireversibil marcată de cel de-al Doilea Război Mondial și de ororile inerente, filosoful francez trecând de la o filosofie pur personală la una puternic marcată de aspectele politice. Sartre a adoptat poziții importante în aspectele politice ale epocii, fiind un vehement oponent al antisemitismului, discriminării, opresiunii și colonialismului. De asemenea, Sartre a criticat cu ardoare politica Franței în criza din Algeria și, deși un adept al marxismului, s-a depărtat de modelul sovietic, după invazia URSS din Ungaria (1956) menită să suprime dezideratul democratic al populației.

Indiferent de etapă, însă, Sartre a rămas consecvent existențialismului, care, juxtapus cu marxismul politic, a dat naștere unei viziuni unice. Astfel, pe de o parte, Sartre preia antagonismul hegelian dintre stăpân și sclav și aderă la viziunea marxistă a conflictelor dintre clase. Pe de altă parte, Sartre consideră că oamenii trebuie să acționeze cu autenticitate în deciziile luate și să-și asume consecințele acestora, căci tot răul care se petrece fără un autor determinabil este consecința deciziilor fiecăruia dintre noi. Printre cele mai cunoscute opere ale sale sunt Greața (o poți găsi aici) și Zidul (o poți găsi aici).

sartre, espresso filosofic

Astfel, filosofia politică a lui Sartre se poate rezuma astfel:

  • Sartre este cunoscut pentru afirmația sa că omul este condamnat să fie liber, libertate care se manifestă în prezența securității materiale, a lipsei coerciției și a posibilităților de a avea acces la bunuri culturale sau sociale necesare dezvoltării personale;
  • Sartre consideră că opresiunea este exploatarea omului de către om, caracterizată de faptul că o clasă privează o alta de libertate; reluând dialectica hegeliană stăpân-sclav, Sartre consideră că stăpânul se denigrează pe sine prin faptul că solicită respectul unei persoane a cărei părere nu o apreciază (model propus de Sartre în cazul antisemiților: aceștia denigrează evreii și se consideră independenți față de aceștia, însă poziționarea lor este dependentă de existența lor, ei identificându-se ca non-evrei)
  • Filosoful francez dezvoltă conceptul de credință greșită (mauvaise foi) care include, pe de o parte, auto-decepția și reprezentarea greșită a planurilor și dorințelor personale, cât și imposibilitatea de a recunoaște libertatea altora – caracteristică a persoanelor rasiste și discriminatorii;
  • Combinând marxismul și existențialismul, Sartre dezvoltă propriul concept de alienare – o relație nesănătoasă a individului față de sine, față de ceilalți și față de lume – pe care îl asimilează colonialismului francez din Algeria: algerienii, din disperare de cauză, sunt în competiție între ei pentru slujbe inumane, plătite foarte prost, care, din cauza acestei competiții ajung să fie plătite din ce în ce mai puțin;
  • Pornind de la ideea că pasivitatea echivalează cu o acțiune în sens negativ, Sartre consideră că fiecare dintre noi este responsabil pentru perpetuarea rasismului, a sărăciei sau a colonialismului;

Asemenea multor filosofi politici ai secolului al XX-lea, Sartre a fost marcat de ororile războiului și de mecanismele defecte ale societăților postbelice, motiv pentru care a căutat cu ardoare o soluție mai bună. Contribuția sa este una substanțială, analizând, în plan politic, interacțiunea dintre libertatea individuală, caracteristică a existențialismului, și forțele istoriei, ideea lansată de către Marx.


Ți-a plăcut articolul? Atunci înscrie-te în comunitatea Espresso Filosofic. Primești primul cele mai recente articole și perspective despre filosofie.