Sartre, libertatea și existențialismul politic

Posted on Posted in Filosofie politică

Jean-Paul Sartre (1905-1980) este unul dintre filosofii marcanți ai secolului al XX-lea, acesta fiind cel mai ilustru reprezentant al existențialismului, curent pentru care și Albert Camus este un reprezentant emblematic. Viziunea lui Sartre a fost ireversibil marcată de cel de-al Doilea Război Mondial și de ororile inerente, filosoful francez trecând de la o filosofie pur personală la una puternic marcată de aspectele politice. Sartre a adoptat poziții importante în aspectele politice ale epocii, fiind un vehement oponent al antisemitismului, discriminării, opresiunii și colonialismului. De asemenea, Sartre a criticat cu ardoare politica Franței în criza din Algeria și, deși un adept al marxismului, s-a depărtat de modelul sovietic, după invazia URSS din Ungaria (1956) menită să suprime dezideratul democratic al populației.

Indiferent de etapă, însă, Sartre a rămas consecvent existențialismului, care, juxtapus cu marxismul politic, a dat naștere unei viziuni unice. Astfel, pe de o parte, Sartre preia antagonismul hegelian dintre stăpân și sclav și aderă la viziunea marxistă a conflictelor dintre clase. Pe de altă parte, Sartre consideră că oamenii trebuie să acționeze cu autenticitate în deciziile luate și să-și asume consecințele acestora, căci tot răul care se petrece fără un autor determinabil este consecința deciziilor fiecăruia dintre noi.

sartre, espresso filosofic

Astfel, filosofia politică a lui Sartre se poate rezuma astfel:

  • Sartre este cunoscut pentru afirmația sa că omul este condamnat să fie liber, libertate care se manifestă în prezența securității materiale, a lipsei coerciției și a posibilităților de a avea acces la bunuri culturale sau sociale necesare dezvoltării personale;
  • Sartre consideră că opresiunea este exploatarea omului de către om, caracterizată de faptul că o clasă privează o alta de libertate; reluând dialectica hegeliană stăpân-sclav, Sartre consideră că stăpânul se denigrează pe sine prin faptul că solicită respectul unei persoane a cărei părere nu o apreciază (model propus de Sartre în cazul antisemiților: aceștia denigrează evreii și se consideră independenți față de aceștia, însă poziționarea lor este dependentă de existența lor, ei identificându-se ca non-evrei)
  • Filosoful francez dezvoltă conceptul de credință greșită (mauvaise foi) care include, pe de o parte, auto-decepția și reprezentarea greșită a planurilor și dorințelor personale, cât și imposibilitatea de a recunoaște libertatea altora – caracteristică a persoanelor rasiste și discriminatorii;
  • Combinând marxismul și existențialismul, Sartre dezvoltă propriul concept de alienare – o relație nesănătoasă a individului față de sine, față de ceilalți și față de lume – pe care îl asimilează colonialismului francez din Algeria: algerienii, din disperare de cauză, sunt în competiție între ei pentru slujbe inumane, plătite foarte prost, care, din cauza acestei competiții ajung să fie plătite din ce în ce mai puțin;
  • Pornind de la ideea că pasivitatea echivalează cu o acțiune în sens negativ, Sartre consideră că fiecare dintre noi este responsabil pentru perpetuarea rasismului, a sărăciei sau a colonialismului;

Asemenea multor filosofi politici ai secolului al XX-lea, Sartre a fost marcat de ororile războiului și de mecanismele defecte ale societăților postbelice, motiv pentru care a căutat cu ardoare o soluție mai bună. Contribuția sa este una substanțială, analizând, în plan politic, interacțiunea dintre libertatea individuală, caracteristică a existențialismului, și forțele istoriei, ideea lansată de către Marx.


Dacă dorești să primești newsletter-ul lunar, care cuprinde toate articolele din luna curentă, te poți abona mai jos.

One thought on “Sartre, libertatea și existențialismul politic

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *