Filosofie altfel

Suntem neadaptați evolutiv pentru fericire

Evoluția n-a avut nevoie de oameni fericiți; ăia ar fi oprit-o pe loc. Fericiții s-ar fi îndestulat cu ce au, fără a mai încerca să schimbe mediul de viață; n-ar mai fi vrut și n-ar mai fi făcut nimic în plus.

Noi, din contra, am evoluat ca niște nemulțumiți incurabili, cu o neîncetată necesitate de a supraviețui, de a obține alte și alte resurse, de a depăși obstacolele și frustrările, de a trăi noi și noi senzații. Selecția naturală n-a priit formării unui psihic fericit, ci unui psihic mereu căutător, alert, anxios, luptător și creativ.

Să analizăm un pic: dacă specia umană e atât de evoluată (inclusiv cultural), aceasta e o dovadă că strămoșii noștri erau nemulțumiți de condițiile de trai, erau nevoiți să se tot acomodeze, să asigure un minim progres de la o generație la alta, din preistorie până în zilele noastre. Insatisfacția a fost motorul evoluției omenești; avem insatisfacția întipărită în gene, în creier, în psihic.

Oricât de confortabil am trăi, nu vom fi niciodată pe deplin satisfăcuți de ceea ce avem, fiindcă suntem dotați cu un creier care funcționează după un alt program, unul foarte dinamic: însetat de noi experiențe și de noi senzații, vulnerabil față de influența grupului, aflat mereu în competiție cu ceilalți.

Anume acest creier, acest psihic, îi face pe tinerii de azi să sufere atât de aprig pe fundalul provocărilor din societatea modernă. Suntem copleșiți de stimulii ademenitori sau sfidători din jur; orice plăcere o simțim doar temporar, fiind seduși de alte încercări, ce par mai atractive; sunt prea multe competiții, cărora trebuie să le facem față.

În timpurile arhaice, frustrarea motiva individul să înfrunte barierele din calea sa; în timpul nostru, frustrări sunt atât de multe și de nedepășit, încât individul trăiește un stres permanent al ispitei și al neputinței. În asemenea circumstanțe, a pretinde de la individ să mai fie și fericit nu e cumva o pretenție care-l răpune psihic definitiv și-l împinge în mlaștina depresiei?…

espresso filosofic, fericire

***********************************************************************************************************************************

Ideile plutesc în aer; ele apar aproape concomitent în mai multe capete. Recent, un sprijin neașteptat în argumentația mea despre iluzia fericirii l-am primit din partea unui psihiatru londonez, Rafael Euba; în iulie 2019, acesta a publicat un articol cu un titlu îndrăzneț: Humans aren’t designed to be happy – so stop trying. Autorul afirmă că industria mondială a fericirii și a psihologiei pozitive valorează cam circa 11 miliarde de dolari anual; această sumă astronomică ne lămurește de ce atâtea eforturi se depun neîncetat în menținerea mitului fericirii, prin toate mijloacele posibile – mitul aduce un profit imens.

Or, toată această industrie stă pe o temelie artificială, fiindcă omul nu este adaptat biologic pentru fericire. Euba susține că, din punct de vedere evolutiv, principala preocupare a indivizilor este supraviețuirea și reproducerea, nu starea de satisfacție relaxată; într-un mediu plin de riscuri și pericole, indivizii care trăiau cu capul în nori nu treceau selecția naturală. Iată de ce nu vom găsi o zonă a fericirii în arhitectura noastră neuronală; n-a fost nici necesară, nici posibilă o asemenea adaptare ciudată.

Din contra, prezența ubicuă a depresiei (inclusiv reflectarea cerebrală a stărilor depresive) demonstrează că mai curând așa fenomene psihice ca depresia, anxietatea, fobiile le-am moștenit evolutiv, ca reminiscențe ale unor adaptări utile cândva (era mai avantajos să fii precaut și sceptic cu privire la surprizele vieții). Aceste stări psihice apar de la sine, fără vreun efort, dovadă că sunt naturale; în timp ce pentru a dobândi fericirea e nevoie de eforturi importante, dovadă că nu e o stare naturală.

Prin urmare, nu trebuie să ne lamentăm că fericirea e de neatins; nu e vina noastră, e moștenirea evolutivă a speciei. E mai inteligent și mai consolant să acceptăm fluctuațiile emoționale ca pe ceva absolut firesc, ca pe niște procese aflate în armonie cu natura noastră biologică, iar a cunoaște că fericirea este irealizabilă nu e un motiv de deprimare, ci mai curând e un prilej să ne împăcăm mai ușor cu suferințele și durerile care-s prezente în viața oricui.

Ajungem din nou la concluzia că a privi lucrurile realist e mai util pentru psihic decât a trăi în iluzie și a râvni idealuri utopice. Abordarea realistă ne scutește de frustrarea provocată de speranțele niciodată materializabile; înțelegerea că fericirea nu există poate avea un efect eliberator, ne scutește de o ruminație în plus.

Articol realizat de Dorian Furtună.


Ți-a plăcut articolul? Atunci înscrie-te în comunitatea Espresso Filosofic. Primești primul cele mai recente articole și perspective despre filosofie.

Please follow and like us:
error0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *