Filosofie altfel

„Simbolul viu” redobândindu-se

Prin încercarea de a aprofunda câteva observaţii ale lui Mircea Eliade, din Imagini şi simboluri, poate fi prezentat un fel de înţeles al ignoranţei occidentalilor pentru suferinţa celui străin de spiritul lui. Pentru autor, descoperirea simbolurilor se realizează în situaţii istorice şi se revelează în situaţii limită. Cea din urmă situaţie este acel moment în care omul devine conştient de locul lui în Univers. Prin urmare, la Eliade, esenţa omului trece dincolo de fiinţa simbolică, fiindcă dacă redescoperirea simbolurilor în situaţii istorice se înfăţişează fiinţei simbolice, deja revelarea simbolului în situaţii limite îl transformă pe om în simbol viu.

În ipostaza de simbol viu, omul reuşeşte să redobândească conştiinţa simbolurilor – adică autoconştiinţa, ceea ce face posibilă şi occidentalului, aflat într-o situaţie limită, să devină conştient de poziţia lui în lumea actuală; chiar mai mult, să redobândească conştiinţa centrului, adică a sinelui.

simbolul viu

Pentru a înţelege simbolistica centrului, Mircea Eliade observă că din timpuri imemoriale oamenii percepeau lumea înconjurătoare ca un microcosmos, acest loc fiind un spaţiu cosmizat, deci locuit şi organizat, în timp ce, în zilele noastre, acel microcosmos este asimilat spaţiului civilizat, care este caracterizat de existenţa structurilor şi a ordinii.

Astfel, centrul apare ca un loc sacru, prin excelenţă, dar nefiind un punct singular. Spaţiul sacru – centrul, poate fi un dat sau un construct, iar în geografia mitică doar acest spaţiu este real. Prin urmare, pentru occidentalul care percepe Europa ca fiind un microcosmos, acest teritoriu devine teritoriul civilizat, dispunând de structuri şi valori, ce asigură ordinea. De asemenea, centrele acestor lumi, fiind construite de civilizaţia occidentului, devin valoroase, fiind adânc respectate şi considerate ca singurele autentice, indiscutabile.

Prin urmare, occidentalul – devenit simbol viu, datorită situaţiei limită în care s-a regăsit – va percepe universul în care trăieşte ca fiind un teritoriu al civilizaţiei, dar mai mult decât atât, singurul purtând valori indiscutabile. Din aceste motive, occidentalul devine insensibil la cele ce sunt în afara sferei lui de civilizare, la cel străin de structurile lui şi de ordinea creată de el.

Astfel, însă, apare o ultimă întrebare – de ce şi cei din spaţiul de graniţă sunt sensibili doar la suferinţa occidentului? Răspunsul poate fi regăsit, parţial, în următorul citat din Imagini şi simboluri, a lui Mircea Eliade:„fiecare făptură umană tinde, chiar inconştient, către Centru şi către propriul său Centru, care-i conferă realitatea integrală, sacralitatea. Deci şi fiinţa istorică, ce fiinţează între spaţiul civilizat al occidentului şi cel străin de occident, sub presiunea timpului istoric, sub presiunea istoricului, va adopta ca centre pe cele occidentale. În această privinţă, spre exemplu, Evul Mediu târziu din Europa Centrală va adopta cultura occidentală, chiar şi Balcanii din secolul al XIX-lea reorientându-se, înstrăinându-se de spiritul oriental.

Articol realizat de Varga Istvan Attila.


Ți-a plăcut articolul? Atunci înscrie-te în comunitatea Espresso Filosofic. Primești primul cele mai recente articole și perspective despre filosofie.

Please follow and like us:
error0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *