Filosofie altfel

Fantasme nietzscheene

Seara venind spre casă, remarc cu o stupoare aproape violentă, că în fața blocului se află o figură care ar trebui să fie moartă de mult timp. Ca orice om, te minunezi văzând fantome. Şocul nu durează însă și nici nu ar trebui. Îmi aduc aminte de nebunia-mi sălbatică şi îi zâmbesc, cu o clară afecţiune, stafiei. Nietzsche, ca întotdeauna, îmi călăuzeşte credincios psihicul instabil ţinându-mi loc de o vorbă aşa cum numai el poate şti.

Urcăm amândoi, fără a scoate o vorbă măcar. Totul se rezumă la o comunicare nonverbală. Însă odată ajunşi, nebunia mea începe a deveni mai colorată.

Nietzsche: — Şi spune-mi spirit tânăr, cum ţi-a mers astăzi? Ce minunăţii ai mai descoperit în această lume locuită de bipede umanoide?

Octavian: — Şi nu numai.

N.: — Irelevant! Asta-i singura bestie care ne interesează. Altfel ţi-ai fi ales drept companion spiritul lui Darwin.

O.: — Îți încercam ironia, dar cam amator ce-i drept. Să ştii că tot va trebui să-mi justifici atitudinea pe care-o manifeşti faţă de bestia aceasta. Nu că nu aș ști pe deplin, dar ce te face pe tine, dragă Nietzsche, să fii Nietzsche?

N.: — Omul! Această fiinţă pierdută-n Univers! Acest mârşav jalnic ce-şi plânge mila depravată şi-şi venerează nemărginita înţelepciune. Creaţiile sale! Ca şi când ar fi în stare să creeze! Creştinismul! Morala! Spiritul liber! Atrocităţi! Şi nu le creează, le produce.

O.: — Just. Trebuie spus, chiar şi în treacăt, multe gânduri îţi împărtăşesc. Dar ce s-a întâmplat cu subtilitatea-ţi fină? Nu te ştiam atât de grosier în exprimare. Deși trebuie să-ți mărturisesc că reacția ta e nectar al zeilor. Nimic nu hrănește spiritul mai bine decât ura față de homo sapiens.

N.: — O! Îmi permit. Acum, aici, nimeni nu va şti ce s-a vorbit. Sunt liber să mă exprim cum vreau. Până acum a trebuit să vorbesc subtil de dragul artei. Arta ironiei! Nu e oare omul fiinţa care are nemărginita plăcere de a se bucura de propria catastrofă atât timp cât i-o spui frumos? Apoi, fiecare avem paleta noastră de măşti. Tu mă cunoşti din perspectiva a două măşti: ce citeşti şi ce-ţi închipui. Cu toate acestea însă, în cotidian altfel stau lucrurile. Avem o mască pentru fiecare individ. Ba mai mult, primim una gratis. Dimensiunea pe care o proiectăm noi şi dimensiunea pe care ne-o proiectează ceilalţi. Fiecare spirit profund are atribuită o mască. Ea se naşte din tot ceea ce exteriorul nu înţelege, din ceea ce el spune şi face, iar ceilalţi nu pot desluşi. Înţelegerea l-a chinuit şi îl va mai chinui mult timp pe om. Sigur, ceea ce este atribuit spiritului profund, este anost, lipsit de adevăr. Apropos, ai uitat un sapiens.

O.:— Ah, ce ironică omitere!

N.:— Haha…spirit tânăr! Așa mai merge. Totuși, să fim preciși în critică. Gloanțele noastre vrem să aibă precizie cuantică, nu-i așa?

O.: —Într-adevăr! Și continuând, pot accepta ce-mi spui, dar într-o limită. Cred eu, tu vrei a spune că aceste spirite profunde, fie ele neînţelese, se ascund din motive oarecum perfide.

N.: — Cât se poate de adevărat.

O.: — Eu cred altceva. Profunde fiind, manifestă o sensibilitate faţă de detalii, de simboluri. Cel mai probabil au şi o înclinaţie spre solitudine. Toate aceste detalii şi simboluri trebuie contemplate. Şi ce alt mediu îţi oferă o atmosferă mai dulce pentru contemplare dacă nu singurătatea? Să spunem că ar trebui să gândim simptomatic, în lipsă de reguli de protecţia muncii, atunci este foarte posibil ca această supă de detalii şi simboluri să fie aglutinate propriei fiinţe. Ori eu văd aici o problemă gravă de securitate: subjugă detaliile şi simbolurile atribuite unui individ, fie el profund sau nu, şi îl vei subjuga pe el însuşi. Pe cale de consecinţă el îşi va crea o armată de imagini – eu le numesc imagini, tu le numeşti măşti – cu rol în plan defensiv. Strategia fiind devierea inconştientă a exteriorului pe o cărare dreaptă, dar falsă, departe de miezul fragil al detaliilor şi simbolurilor.

N.: — Supravieţuire! Socială chiar. Cred, totuşi că aici e prea multă slavă. Nu! Avem a face cu măştile pentru simplul motiv că se vrea ascuns interesul perfid şi ruşinea acţiunilor. O găteală pentru a atenua interacţiunea. Omul profund e mai stilat, doar atât. Nu caracterul ascetic cred că-i produce această reacţie. Nu contest, desigur, valoarea detaliului și simbolului, dar cred, mai degrabă, că doar se ascund lucruri ruşinoase. Pudoarea e inventivă.

O.: — Şi unicitatea?

N.: — Ce-i cu ea?

O.: — Nu putem spune că avem a face cu un individ care-şi conservă unicitatea tocmai pentru că o eventuală înţelegere a sa îl va despuia de el însuşi, îl va trece în detrimentul trivialului?

N.: —Aceasta ar putea fi o posibilă interpretare a voinţei de putere. Interesant! Dar totuşi, tot despre supravieţuire vorbim, o supravieţuire în sens restrâns de astă dată. Ca anecdotă, unicitatea se atribuie la cel puţin două feluri de corupţie: puterea şi femeia. Se întrec care mai de care în arme şarmante, seducătoare, dar unice în felul lor, chiar dacă ambele fac acelaşi lucru. Eu vorbesc despre atac, despre influenţă. Tu vorbeşti despre apărare.

O.: — Întocmai! Cum atacul poate fi o formă de apărare şi apărarea poate fi o formă de atac.

N.: —Şiretenie! Perfid? Aceasta am spus-o. E prea mult însă. Riscăm din nou o ascetizare nefondată.

O.: — Bun! Dar singurătatea, jocul de imagini, amestecul acestora, despre care şi tu vorbeşti? Cum poate singurătatea să ajute la ascunderea unui caracter perfid? Este lipsit de sens. Trebuie să recunoşti!

N.: — Uiţi un lucru. Am spus că nu contest valoarea detaliilor şi simbolurilor, dar cele mai profunde spirite ajung să urască imaginea şi simbolul. Avem o problemă de sens şi de percepţie. Masca e folosită la acoperirea unei identităţi cu o alta şi atât. Imaginea aduce cu sine prestigiu. Însă, prestigiul şi simbolul nu fac casă bună pentru că cel mai bun deghizament ar trebui să fie contrariul său. Ori care e contrariul prestigiului? Mai grav, care e contrariului prestigiului ţintuit de simboluri? E nevoie de lucruri care să tulbure memoria, nu s-o redirecţioneze. O mască e numai bună. Acoperă şi atât. Cât despre singurătate, aici lipseşte cu desăvârşire. Fructificarea ei e o neştiinţă.

O.: — Hmm…Înţeleg! Şi problema de percepţie?

N.: — Nu vorbim de aceleaşi spirite profunde! Eu am în minte spiritele libere ale Europei. Ale lumii. Tu vorbeşti de noi, cei care suntem împotriva orânduirii hegemonice plebeiene. Ai acuzat-o, dar aş spune că ironia mea te-a învins din nou.

O.: — Sunt învins!

N.: — Şi îndatorat, totodată! Tot nu mi-ai spus cum ţi-a fost ziua.

O.: — Fadă, grunjoasă şi plină de spirite prea libere.

 

Articol realizat de Octavian Roșca.


Ți-a plăcut articolul? Atunci înscrie-te în comunitatea Espresso Filosofic. Primești primul cele mai recente articole și perspective despre filosofie.

Please follow and like us:
error0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *