Conceptul de fericire e o invenție, un construct cultural, un mit, un miraj al dorințelor noastre hipertrofiate. E un concept virtual, care a lipsit mereu din lumea reală, pe care motiv nu poate fi trăită fericirea, ci doar imaginată.
Oamenii, ca și animalele, au stări de satisfacție, plăceri de moment, ușor percepute și măsurabile fiziologic; aceea e unica formă de fericire accesibilă, ca atunci când respirăm, mâncăm, iubim, visăm cu ochii deschiși sau creăm (când bem sau consumăm droguri). It’s the physiology, stupid.
Numai că, așa cum a observat atent filosoful Hermann Keyserling, noi nu ne identificăm cu fenomenele care se petrec de la sine; „nimeni nu-și plasează eul în metabolism, în circulația sângelui”. Preferăm să căutăm înțelesuri aproape metafizice pentru eul nostru izvorât din biologic; la fel, inventăm noțiuni abstracte (ca fericirea) pentru stările de bine dependente fiziologic.
Abstractul însă nu se află în sfera influențelor și a contingențelor materiale. Iată de ce îndemnul atât de comun – „să fii fericit!”, nu are niciun fundament, iar încercările noastre de a trăi „o viață fericită” reprezintă o mare autoînșelare. Se produce, de fapt, contrariul: râvnind fericirea, obținem un efect potrivnic celui așteptat; cultul fericirii e o mistificare provocatoare de nefericire, e ca linia orizontului care se depărtează pe măsură ce ne mișcăm spre el, secătuind rezistența psihică a călătorului.
Ni se spune să fim fericiți, în timp ce fericirea nici măcar nu este clar definită, nu are o corespondență cu realitatea, nu poate fi trăită aievea, de aici și frustrarea, depresia, nemulțumirea noastră firească, provocate de un demers social pe cât de pretențios, pe atât de utopic. Râvnim ceea ce, ab initio, e o închipuire a minții, o fantasmă.
Renunțați la fericire, uitați de ea, eliberați-vă de povara dobândirii acestei stări inexistente. Toată psihologia pozitivă a fericirii e o antipsihologie, iar cea mai cu minte terapie pentru suflet e să nu pretinzi mitica fericire, ci să îmbrățișezi și să trăiești cu frecvența zilelor satisfacțiile, bucuriile, plăcerile, mulțumirile și sentimentele atât de lumești, atât de triviale și totoată atât de reale. Starea de bine e în bătăile inimii și în elația psihică, numai așa e firească, e cât se poate de organică, e vie.
*******************************************************************************************************************
Ați urmărit vreodată o rață-mamă care își duce rățuștele la păscut, sau o pisică având în grijă puii săi nou-născuți? E dificil să nu fi remarcat ținuta acelor animale. Dacă am antropomorfiza starea raței sau a pisicii, am constata la ele mișcări de mame împlinite, gesturi tandre, mândrie pentru progenituri, fericire chiar. Da, am considera că sunt fericite…
La fel am putea (pre)judeca despre atâtea alte specii de animale, sălbatice sau domesticite, care manifestă expresii aproape umane. Ne este evident că acele animale trăiesc stări de bine, de bucurie, de mulțumire. Dar oare și de fericire?
Știu animalele de fericire, simt fericirea? Bineînțeles că nu. Ele trăiesc emoția clipei, au satisfacția (psihofiziologică) a relației cu semenii, a accesului la hrană, a jocului cu puii, a liniștii, a libertății. Animalele nu sunt fericite, n-au nevoie de asta; ele sunt mulțumite, sunt împlinite în exprimarea unor instincte asociate în mod firesc cu plăcerea.
Cu noi, oamenii, e la fel. Ceea ce simțim în clipele de entuziasm e nimic altceva decât o stare de satisfacție și mulțumire iradiantă; e o stare psihofiziologică, determinată de un spray hormonal, de adrenalină, de neuromediatori. Gândurile, gesturile, faptele, amintirile, toate acestea ne induc anumite modificări biochimice în creier, toate lasă o amprentă emoțională mai mult sau mai puțin durabilă. Simțim ceea ce… simțim, la propriu; iată o tautologie care explică esența lucrurilor. It’s pure emotion, baby, nothing else…
Da, recunosc, e o mostră de reducționism argumentația aplicată aici, dar oare nu e mai onest reducționismul decât ficțiunea, decât inflaționismul imaginar? Oare nu e mai potrivit să cunoaștem curcubeul ca fenomen optic și meteorologic, decât ca minune cerească și ca un pod între zei și oameni (cum e prezentat în unele mituri)? La fel, e mai salubru pentru minte să privim fericirea dezgolită de fabulații.
*******************************************************************************************************************
Ah, atâția juni consideră că istoria a început odată cu nașterea lor. Sunt plini de pretenții maximaliste și narcisiste, sindrom tipic pentru cei din așa-numita Generație Z, născuți după 1994, care trăiesc cu convingerea că lumea are datoria să-i facă fericiți și să le aștearnă covor roșu la picioare.
Motto-ul lor e „altius, fortius, citius”, dar nu în performanță profesională, ci în dobândă, în carieră, sau, mai ales, în recunoaștere publică. Ascensiunea să fie rapidă, prestigioasă și comodă. Pentru mulți dintre ei, efortul și răbdarea sunt virtuți învechite. Noua virtute este succesul.
Succesul este, de facto, un alt „vițel de aur” al epocii în care trăim. Succes, să ai succes, fii om de succes – iată mantra generațiilor de azi; și substanța tuturor felicitărilor și urărilor. Și atât de rar poți auzi: „Să ai plăcere de la ceea ce faci”…
Cealaltă fațetă a comodității și a succesului râvnit este teribila frustrare socială și existențială de care se ciocnește individul, o frustrare determinată de prăpastia dintre a pretinde și a avea, dintre a visa și a fi. Or, cel care are prea multe dorințe, va suferi de prea multe dezamăgiri.
Pretenția succesului, ca și pretenția fericirii, stă la temelia acutelor neîmpliniri din timpurile noastre. Din timpurile voastre, o, voi, depresivii următoarelor decenii…
Articol realizat de Dorian Furtună.
Ți-a plăcut articolul? Atunci înscrie-te în comunitatea Espresso Filosofic. Primești primul cele mai recente articole și perspective despre filosofie.
2 thoughts on “Despre iluzia fericirii”