Curente filosofice

Existențialismul, în căutarea sensului vieții

Existențialismul este curentul filosofic care își are originea în Europa secolelor al XIX-lea și al XX-lea, care adresează în principal subiectul existenței umane și sensul acesteia. În ciuda acestui aspect, existențialismul a fost adesea negat, ca termen generic care să descrie conceptul filosofic, de către Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, doi dintre reprezentanții cei mai cunoscuți ai acestui curent.

Primul concept cheie al existențialismului este înțelegerea de sine și a lumii. Existența umană este percepută adesea ca parte distinctă, separată de cea a celorlalți, motiv pentru care existențialiștii dezvoltă două noi concepte cheie: anxietatea asociată acestei descoperiri și nevoia de autenticitate ce derivă din această constatare. Viața omului trebuie să fie caracterizată de libertate, în sensul autonomiei, pentru a fi autentică, ceea ce reprezentă un alt element important al gândirii existențialiste. Cu toate acestea, libertatea trebuie înțeleasă și exercitată în context, întrucât fiecare dintre noi are propriile caracteristici, propriul trecut și propriul context social. Această libertate trebuie exercitată, pentru a putea face față iraționalității și absurdului care caracterizează această lume.

Principalii filosofi care au dezvoltat idei legate de existențialism sunt următorii:

  • Søren Kierkegaard – lucrările sale s-au axat pe dimensiunea religioasă, în contextul dezbaterilor vremii – ceea ce contează, în privința oamenilor, este intensitatea emoțiilor și dorința de a crede în ceea ce nu poate fi înțeles;
  • Friedrich Nietzsche – la baza conceptului de adevăr se află credința în valoarea adevărului, care, odată pusă la îndoială, relevă fragilitatea anumitor aspecte considerate valide, inclusiv în privința creștinismului – fapt ce a condus la celebra replică Dumnezeu este mort, care ulterior se transformă în faptul că umanitatea, în general, este moartă, devenind dezrădăcinată;
  • Martin Heidegger – anxietatea se naște din teama de nimicnicie;
  • Jean-Paul Sartre – atribuind concepte asupra noastră, de tipul eu sunt inginer sau nu am avut altă variantă, ne atribuim un set fix de caracteristici, asemenea unor obiecte, limitându-ne astfel libertatea și dând naștere la credința greșită (mauvaise foi);
  • Simone de Beauvoir – omul este mereu limitat de realitatea existenței sale, aflându-se mereu în căutarea libertății care să-l elibereze, tensiune pozitivă, care nu restricționează libertatea de acțiune;
  • Albert Camus – subiectul suicidului este strict legat de abilitatea de a da înțeles existenței – în momentul în care individul recurge la această variantă, atunci absurdul preia controlul; este important de menționat că absurdul nu conduce la nihilism, caracterizat de inacțiune, ci, din contră, la acțiune, pentru a da vieții un sens;

Influența existențialismului este una importantă, atât în filosofie, precum și în literatură, cinematografie sau psihologie, ideile dezvoltate de către existențialiști aducând în prim plan noțiunea existenței umane și a modului în care aceasta poate fi valorificată.


Ți-a plăcut articolul? Atunci înscrie-te în comunitatea Espresso Filosofic. Primești primul cele mai recente articole și perspective despre filosofie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *