Deismul și antinomiile sale

Deismul reprezintă curentul filosofic care respinge orice dogmă a religiilor oficiale, reducând religia la un fenomen decurgând din însăși natura omenească. Acest curent filosofic afirmă existența lui Dumnezeu numai drept cauză primară a lumii și a omului, dar respinge aspectul de providență al divinității, negând prezența și lucrarea acesteia în lume și în viața omului.

Acest curent își are originea în secolul al XVII-lea, odată cu scrierile Lordului Herbert de Cherbury, prieten al lui Hugo Grotius și admirator ai lui Montaigne și Bodin. Conform viziunii acestuia, existența divinității nu poate fi negată, fiind necesară închinarea în fața acesteia și abandanorea păcatului, în vederea obținerii recompensei divine, în lumea aceasta și în cealaltă.

Viziunea deistă a căpătat, ulterior, noi caracteristici, fiind dezvoltată de către următorii filosofi:

• Hobbes – În cazul acestuia, deismul se caracterizează prin refuzarea ipotezei supranaturalului, religia fiind o cauză a interpretării umane a fricii față de diferite fenomene naturale; miracolele și revelațiile sunt improbabile;
• Locke – Doar demonstrația rațională poate denota validitatea unei revelații, ceea ce îi schimbă practic statutul de revelație;
• Mandeville – Pornind de la analiza sa asupra viciului, conchide că valorile morale ale creștinismului reprezintă o minciună convențională;
• Hume – considră că religia provine din interpretarea eronată a experiențelor, observatorul fiind susceptibil erorii în cazul interpretării așa ziselor miracole;

În ciuda faptului că, pe măsura dezvoltării sale, deismul a căpatat valențe sceptice și pesimiste asupra caracteristicilor religiei, acesta nu a negat existența per se a divinității, îmbinând astfel concepte ce par, cel puțin la prima vedere, ireconciliabile.

Ți-a plăcut articolul? Atunci înscrie-te în comunitatea Espresso Filosofic. Primești primul cele mai recente articole și perspective despre filosofie.

Share on Facebook

Tweet